Cateodata cand esti tanar, crezi ca nimic nu te poate rani. E ca si cum ai fi invincibil. Ai o intreaga viata in fata ochilor, si ai planuri mari. Planuri mari.... Pe masura ce cresti, iti dai seama ca lucrurile nu sunt asa de simple precum pareau. Cred ca abia spre sfarsitul vietii realizezi ca planurile pe care ti le-ai facut sunt doar simple planuri. La sfarsit, cand privesti inapoi vrei sa crezi ca ai profitat la maxim de toate sansele pe care ti le-a oferit viata. Vrei sa crezi ca lasi ceva bun in urma. Vrei sa crezi ca existenta ta a contat. Ca a contat macar pentru cineva. Si ca ai reusit sa aduci cateva franturi de fericire in sufletul celui de langa tine.
Cineva zicea ca fericirea e scurta si scumpa si multa s-a dat. Unii o primesc de-a gata, altii o cauta o viata cu disperare. Cativa nu au intalnit-o vreodata, majoritatea o primesc in rate. Vreau sa cred ca fericirea exista. In forma ei pura. Ca vine intr-o zi innorata si asterne soarele pe cerul tau si nu mai pleaca, asa cum a plecat de atatea ori si a zabovit prea putin. Vreau sa cred ca sta langa tine, ca nu trebuie sa platesti pentru ea, sa te simti vinovat ca o ai, ca poti sa o imparti inmultind-o. Asta e planul meu. Sa o gasesc. Sa ma gaseasca ea.
